condiționa

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. conditionner)

1. a constitui condiția de care depinde ceva; a fi cauza unui lucru.
2. a supune valabilitatea unui act unor condiții.
3. a adminte (ceva) sub rezerva anumitor condiții.

condițional, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. conditionnel)

1. supus unor condiții; care cuprinde o condiție.
2. stimul ~ = stimul care declanșează un reflex condiționat; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție circumstanțială care exprimă o condiție, o ipoteză de a cărei îndeplinire depinde realizarea acțiunii din regentă; conjuncție ~ă = conjuncție care introduce o propoziție condițională; mod ~ (și s. n.) = mod al verbului care exprimă o acțiune a cărei realizare depinde de îndeplinirea unei condiții.

condiționalism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. conditionnalisme)

1. tendință greșită de a identifica și înlocui cauza cu condițiile în care apar sau există fenomenele.
2. doctrină potrivit căreia nemurirea sufletului ar fi condiționată de viața de pe pământ.

condiționalitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (condiţional+-itate)

1. caracterul a ceea ce este condiționat.

condiționare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (condiţiona)

1. acțiunea de a condiționa.
2. stabilire a unui raport de dependență.
3. (tehn.) operație prin care se modifică proprietățile fizico-mecanice ale unor materiale.
4. (psih.) schimbare a comportamentului pe baza formării unor reflexe condiționate.

condiționat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. conditionné)

1. care îndeplinește anumite condiții; care este supus unor condiții; făcut în anumite condiții (date).
2. (sintagmă) aer ~ = aer din interiorul unei încăperi menținut în anumite condiții de puritate, temperatură etc.
3. (sintagmă) reflex ~ = răspuns bazat pe legătura nervoasă temporară formată în scoarța creierului între două focare de excitație care coincid în timp.

decondiționa

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. déconditionner)

1. a înceta să condiționeze, a pune capăt unei condiționări.
2. a scoate pe cineva dintr-o stare de condiționare psihologică.

absolut, -ă

Parte de vorbire:  adj., adv., s.  
Etimologie: (lat. absolutus, fr. absolu)

1. adj. care nu comportă nici o restricție, necondiționat.
2. total, complet, desăvârșit.
3. adevăr ~ = adevăr care reprezintă cunoașterea completă a realității; (fiz.) mișcare ~ă = deplasarea unui corp față de un sistem de referință fix; zero ~ = temperatura cea mai joasă posibilă (-273ºC).
4. (mat.; despre mărimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat.
5. valoare ~ă = valoare aritmetică a unui număr algebric, făcând abstracție de semnul său; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat.
6. s. n. principiu veșnic, imuabil, infinit, la baza universului.
7. ceea ce există în sine și prin sine.
8. adv. cu desăvârșire, exact.

aerobioză

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. aérobiose)

1. mod de viață al microorganismelor aerobe; oxibioză.
2. viață condiționată de prezența oxigenului liber din atmosferă.
3. (anton.) anaerobioză.

aerofitobionte

Parte de vorbire:  s.n. pl.  
Etimologie: (fr. aérophytobiontes)

1. organisme vegetale aerobe.
2. organisme vegetale cu viața condiționată de folosirea oxigenului din aerul liber.

alofen

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (alo1- + -fen1)

1. (biol.) caracter condiționat de mai multe gene ale unor sisteme celulare diferite.

apodoză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. apodose, gr. apodosis)

1. propoziție principală regentă a unei subordonate condiționate, așezată după aceasta.

automorfoză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. automorphose)

1. modificare organică condiționată de factori interni.