combinare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (combina)

1. acțiunea de a (se) combina.
2. (mat.; pl.) totalitatea grupurilor care se pot forma cu un număr de elemente date, astfel încât fiecare grup să conțină sau numai elemente diferite între ele, sau numai elemente identice.

echilibru

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. équilibre, lat. aequilibrium)

1. stare a unui corp supus acțiunii unor forțe sau efecte care se anulează reciproc fără să-i schimbe starea de mișcare sau de repaus.
2. (biol.) însușire a organismelor sau a grupurilor de organisme de a se autoreînnoi.
3. ~ ecologic = stare a unui mediu natural în care compoziția faunei și a florei rămâne aproape constantă.
4. proporție, raport just între lucruri opuse.
5. ~ de forțe = situație în care mai multe puteri, de tărie aproximativ egală, se echilibrează ca influență și dominație în lume; ~ bugetar = stare a unui buget în care veniturile sunt egale cu cheltuielile.
6. (psih.) senzație de ~ = senzație care reflectă poziția și mișcările corpului în spațiu.
7. (fig.) stare de liniște, de armonie, de stabilitate sufletească.

etnicist, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. ethniciste)

1. referitor la etnicism, o doctrină bazată pe existența și apărarea grupurilor etnice.

microsociologie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: ( fr. microsociologie)

1. studiu sociologic al microgrupurilor, care se bazează adesea pe observație directă, mai degrabă decât pe date statistice.
2. studiul legăturilor sociale de bază, cunoașterea interacțiunilor sociale și relațiilor dintre grupuri sociale mici (familie, cuplu et cetera).
3. curent pozitivist în sociologia contemporană, care consideră, în spirit idealist-subiectiv, că factorul fundamental al vieții sociale îl constituie relațiile afective din cadrul unor microgrupuri.
4. (antonim) macrosociologie.

oxitonic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (după it. ossitonico)

1. (despre limbi) care tinde să plaseze accentul la sfârșitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte ce alcătuiesc o sintagmă.

politic, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. politique, lat. politicus, gr. politikos, /II/ politike)

1. adj. referitor la politică.
2. nivel ~ = grad de pregătire a cuiva în probleme de politică generală; orientare justă în astfel de probleme; om ~ = cel care își desfășoară activitatea în domeniul politicii; drepturi ~e = drepturi referitoare la participarea cetățenilor la viața obștească și la conducerea treburilor societății.
3. s. f. activitate a claselor, a grupurilor sociale în raport cu statul, determinată de interesele și de scopurile lor; activitate a organelor puterii și conducerii de stat în domeniul treburilor publice interne și externe.
4. tactică, comportare, abilitate folosită de cineva pentru a-și atinge scopul.