flexionar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (după fr. flexionnel)

1. (despre cuvinte) care posedă flexiune (2).
2. limbă ~ă = limbă în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema cuvântului.
3. flexibil.

analitic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. analytique, lat. analythicus)

1. bazat pe analiză.
2. chimie ~ă = ramură a chimiei care studiază elementele componente ale substanțelor.
3. limbă ~ă = limbă flexionară în care raporturile gramaticale se exprimă prin cuvinte izolate.
4. filozofie ~ă = orientare care reduce filozofia la analiza mijloacelor lingvistice și conceptuale ale cunoașterii.
5. care utilizează calculul algebric și infinitezimal.
6. geometrie ~ă = ramură a geometriei care studiază proprietățile figurilor geometrice cu ajutorul calculului algebric.

caz

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. casus, fr. cas)

1. împrejurare, situație, circumstanță.
2. ~ de conștiință = împrejurare în care cineva este silit să procedeze altfel decât îi dictează conștiința.
3. a face ~ de ceva = a considera ceva (exagerând) foarte important; a face ~ de cineva = a exagera calitățile, meritele cuiva.
4. întâmplare, eveniment, accident (petrecut pe neprevăzute).
5. (med.) individ care reprezintă o situație exemplară.
6. fiecare dintre formele flexionare prin care se exprimă diferitele funcții sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui și numeralului.

defectiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. défectif, lat. defectivus)

1. (despre verbe, substantive și adjective) care nu este folosit la toate formele flexionare; (despre adverbe) care nu are (unele) grade de comparație (inclusiv pozitivul).

ergativ

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. ergatif)

1. (gramatică) (în unele limbi flexionare, de exemplu basca) caz care exprimă agentul procesului; caz gramatical care indică subiectul unei acțiuni ce se exercită asupra unui obiect.

flexibil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. flexible, lat. flexibilis)

1. adj. care se poate îndoi ușor; mlădios, elastic, suplu.
2. (fig.) care cedează ușor; maleabil, docil.
3. (despre părți de vorbire) care are flexiune; flexionar.
4. (despre un apartament) cu structură variabilă.
5. s. n. grup de lamele flexibile de cupru, în legăturile electrice.

hibrid, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.  
Etimologie: (fr. hybride, lat. hybrida)

1. I. (biol.) care provine din încrucișarea de soiuri sau specii diferite; rezultat prin hibridare; bastard, metis.
2. care aparține la două categorii, tehnologii, clase diferite; din elemente eterogene, disparate; lipsit de armonie.
3. (despre cuvinte) prin contaminare sau încrucișare, din elemente caracteristice unor tipuri flexionare sau unor construcții diferite.
4. (gramatică) se spune despre cuvinte formate din rădăcini luate din două limbi diferite.
5. (motor) capabil să funcționeze cu diferite surse de energie.
6. II. organism provenit din încrucișarea a două specii diferite; plantă sau animal rezultat din hibridare; corcitură.