potrivire

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (potrivi)

1. acțiunea de a (se) potrivi și rezultatul ei; potrivit.
2. așezare a unui obiect la locul firesc, indicat sau în cel mai bun loc.
3. aranjare a unui obiect într-o poziție considerată adecvată.
4. modificare a formei unui obiect pentru a-l face să corespundă cerințelor.
5. improvizare.
6. (înv.) împotrivire; asemănare; conformitate.
7. (înv.) egalitate între două sau mai multe ființe, fenomene, cantități, valori etc.
8. (înv.) acord.
9. (pop.) chibzuință; previziune; întâmplare; coincidență.

afinitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. affinité, lat. affinitas)

1. potrivire, asemănare, apropiere.
2. proprietate a substanțelor de a se combina între ele.
3. (bot.) înrudire, apropiere generică.
4. (jur.) înrudire prin alianță.

armonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. harmonie, lat. harmonia)

1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi.
2. parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relațiile dintre ele, legile înlănțuirii lor.
3. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanță, acord, consens.
4. ~ imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare.
5. înțelegere deplină între persoane, colectivități etc.

coincidență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. coïncidence)

1. faptul de a coincide; potrivire (întâmplătoare) a două lucruri, evenimente etc.; echivalență, concordanță.

concordanță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. concordance)

1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondență (II, 1).
2. ~a timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează timpul verbului dintr-o propoziție dependentă în acord cu timpul verbului din propoziția regentă; corespondența timpurilor.
3. îmbinare armonioasă de sunete.
4. (geol.) raportul dintre două (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu.
5. specie evoluată de index (glosar), larg cultivată în filologia anglo-saxonă și chiar în cea romanică, constând în listarea cuvintelor, însoțite fiecare de un microcontext pertinent pentru înțelegerea lor.
6. (anton.) neconcordanță.

congruență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. congruence, lat. congruentia)

1. însușirea de a fi congruent; potrivire deplină.
2. (mat.) relație de ~ = relație dintre două numere întregi congruente.
3. acord între gândurile, sentimentele, convingerile cuiva în comportamemtul său.
4. acord între subiect și predicat.
5. (med.) calitate a unei anastomoze ale cărei părți se împreună perfect.

consonanță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. consonance, lat. consonantia)

1. (muz.) îmbinare armonioasă de sunete.
2. asemănare a sunetelor finale din două sau mai multe cuvinte.
3. (fig.) acord, înțelegere, potrivire de opinii.