veridic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. véridique, lat. veridicus)

1. care spune adevărul; care exprimă ceea ce simte deschis, fără disimulare.
2. care exprimă adevărul, care se conformează adevărului; adevărat; real.
3. (antonime) neveridic, neadevărat.

veridicitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. véridicité)

1. caracterul a ceea ce este veridic; veracitate.

autentic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. authentique, lat. authenticus)

1. a cărui autoritate sau realitate nu poate fi pusă la îndoială; recunoscut ca propriu unui autor, unei epoci; real, veridic; original; necontrafăcut.
2. (despre acte) întocmit cu toate formele legale.

inautentic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. inauthentique)

1. care nu este autentic, care nu poate fi de încredere; cu exactitudinea, veritatea sau originea contestabilă; neautentic.
2. (filosofie) care nu corespunde fundamentelor autentice, veridice și esențiale ale existenței.
3. (antonim) autentic.

inautenticitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. inauthenticité)

1. absență, lipsă de autenticitate, adică care ridică serioase îndoieli cu privire la originea sau caracterul său veridic și incontestabil; neautenticitate.
2. (antonim) autenticitate.

realism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. réalisme)

1. curent în filozofia scolastică care susținea că noțiunile generale ar avea o existență reală, obiectivă, precedând existența lucrurilor individuale.
2. concepție care recunoaște că lumea este o realitate independentă de subiectul cunoscător.
3. ~ critic = denumire a mai multor curente din filozofia contemporană care recunosc realitatea lumii externe, dar interpun între subiect și obiect „datul” sau „esențele”, ajungând la concluzii agnostice sau idealist-obiective; ~ naiv = materialismul spontan al vieții cotidiene, convingerea izvorâtă din practica vieții, potrivit căreia lucrurile există independent de conștiința omenească și se reflectă în ea.
4. curent în artă și literatură care promovează înțelegerea adâncă și redarea realității obiective în trăsăturile ei tipice; orientare, tendință generală a artei din toate timpurile de a reflecta veridic realitatea.
5. noul ~ = curent artistic mărturisind predilecție pentru folosirea nemijlocită a obiectelor aflate în preajma artistului (afișe decupate, fragmente de fotografii sau texte, tuburi de culoare etc.), care se aplică prin lipire pe tabloul-obiect.
6. atitudine care ține seama de realitate, simț al realității.

tipic, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. typique, lat. typicus)

1. adj. care prezintă particularitățile proprii unui tip; caracteristic, specific.
2. s. n. caracterul a ceea ce este specific.
3. totalitatea caracterelor unui fenomen artistic sau ale unui personaj literar, care exprimă în mod veridic esența realității.

tipizare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (tipiza)

1. acțiunea de a tipiza.
2. proces complex de generalizare artistică a realității în urma căruia esența relațiilor sociale, a evenimentelor istorice, se dezvăluie în forma unor imagini, în caractere vii, veridice.
3. acțiunea de standardizare prin care, dintre mai multe produse destinate aceluiași scop, se elimină tipurile inutile sau foarte asemănătoare, reținându-se numai cele folositoare și corespunzătoare scopului.