marș

Parte de vorbire:  s., interj.  
Etimologie: (fr. marche, germ. Marsch)

1. s. n. deplasare a unei trupe sau a unei (grupări de) nave (într-o anumită formație).
2. ~ forțat = marș executat cu o viteză sporită față de cea normală.
3. probă de atletism în timpul căreia concurenții sunt obligați să meargă repede, fără a alerga.
4. piesă muzicală cu o mișcare uniformă sugerând pasul cadențat de defilare al unei trupe, al unui cortegiu etc.
5. poezie lirică patriotică scrisă pentru a putea fi cântată după melodia unui marș.
6. operație de extragere și introducere în sondă a garniturii de foraj.
7. interj. comandă de pornire a unei trupe.
8. cuvânt cu care se alungă un câine, se îndepărtează în mod brutal un om.

contramarș

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. contremarche)

1. marș al unei armate în sens contrar celui în care s-a mers la început.
2. manevră reciprocă a două (grupuri de) nave care se deplasează pe drumuri paralele și de sens contrar.

marșa

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. marcher)

1. (fam.) a accepta, a fi de acord.
2. a se lăsa corupt.

marșă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Marsch)

1. sol format de depunerile rămase după retragerea apelor mării.

marșarier

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. marche arrière)

1. mers înapoi al unui autovehicul; dispozitiv care permite acest mers.
2. poziție a schimbătorului de viteză pentru mersul înapoi.

marșrut

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (rus. marşrut, fr. marcheroute, germ. Marschrout)

1. itinerar, traseu.
2. mers al unui tren de marfă de lung parcurs, care nu ia și nu lasă vagoanele în stații.
3. metodă de a lucra la mai multe mașini prin deservirea lor într-o ordine prestabilită.

marșrutiza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (după rus. marşrutizaţiia)

1. a folosi metoda marșrutului.

abjecție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. abjection, cf. lat. abjectio)

1. caracterul a ceea ce este josnic, demn de disprețuit.
2. stare de înjosire care atrage disprețul tuturor.
3. acțiune degradantă care inspiră dispreț.
4. faptă abjectă; josnicie, mârșăvie, ticăloșie.
5. (var. înv.) abjecțiune.
6. (antonime) demnitate, măreție, noblețe.

abominațiune

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. abomination, lat. abominatio)

1. groază, dezgust pe care cineva îl simte pentru o persoană sau un lucru; oroare.
2. acțiune, conduită sau aspect abominabil; mârșăvie, nelegiuire, ticăloșie.
3. (rar) cultul idolilor, păgânism.

amfiteriu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. amphithérium)

1. mamifer fosil, strămoș al marsupialelor și al mamiferelor placentare.

aplacentare

Parte de vorbire:  s.n. pl.  
Etimologie: (fr. aplacentaires)

1. (zool.) grup de mamifere inferioare lipsite de placentă (astfel de mamifere se dezvoltă într-un ou); metateriene.
2. (NOTĂ) la metateriene (marsupiale) este prezentă o placentă, dar tranzitoriu, iar fătul își finalizează dezvoltarea într-o pungă marsupială.

ariergardă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. arrière-garde)

1. (sub)unitate militară care se deplasează în urma unei alte unități în marș, asigurându-i spatele; (înv. și pop.) coada oștii.
2. (antonim) avangardă.

avangardă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. avant-garde)

1. detașament care se trimite în fruntea unei trupe în marș spre a face siguranța pe direcția de deplasare a acesteia; (antonim) ariergardă.
2. clasă, grup social, organizație politică conducătoare, care se situează pe pozițiile cele mai înaintate în cadrul unei mișcări sociale, politice, naționale etc.
3. de ~ = care merge, care conduce.
4. mișcare literar-artistică complexă și eterogenă, care, afișând o respingere totală a formelor consacrate și a tradiției, proclamă ostentativ și polemic necesitatea înnoirii, asumându-și rol de precursor; avangardism.