Dictionar

dința

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (din dințat)

1. a face crestături în formă de dinți pe marginea exterioară sau interioară a unui obiect.
2. a cresta pe margini.
 

ambitendință

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. ambitendency)

1. prezența simultană a două tendințe antagoniste.
 

cădință

Parte de vorbire:  s.f. (învechit)  
Etimologie: (cădea + -ință)

1. atitudine sau purtare cuviincioasă; cuviință.
2. (antonim) necădință.
 
 
 

dințătură

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (dința + -ătură)

1. parte dințată a unui obiect; (spec.) totalitatea zimților de pe marginea unei mărci poștale.
 

necădință

Parte de vorbire:  s.f. (învechit)  
Etimologie: (ne- + cădință)

1. (expr.) a fi cu ~ = a nu se cuveni, a nu se cădea.
 
 

abjura

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. abjurer, lat. abiurare)

1. a renega public o credință, o doctrină, o opinie.
 

ablutomanie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (după fr. ablutiomanie, lat. ablutio)

1. (med.) tendință obsesivă de a se spăla.
 
 
 

adicție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. addiction)

1. dependență față de un drog, cu tendința creșterii progresive a dozelor.