OK
X
concorda
Parte de vorbire:
vb.
Etimologie: (fr. concorder, lat. concordare)
1.
a
fi
în
acord;
a
corespunde,
a
se
potrivi.
concordant, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. concordant, it. concordante)
1.
care
concordă.
2.
noțiuni
~e
=
noțiuni
ale
căror
sfere
coincid;
(geol.)
straturi
~e
=
straturi
depuse
paralel
unele
peste
altele.
concordanță
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. concordance)
1.
faptul
de
a
concorda;
potrivire,
acord,
corespondență
(II,
1).
2.
~a
timpurilor
=
ansamblu
de
reguli
potrivit
cărora
se
fixează
timpul
verbului
dintr-o
propoziție
dependentă
în
acord
cu
timpul
verbului
din
propoziția
regentă;
corespondența
timpurilor.
3.
îmbinare
armonioasă
de
sunete.
4.
(geol.)
raportul
dintre
două
(serii
de)
straturi
care
s-au
sedimentat
continuu.
5.
specie
evoluată
de
index
(glosar),
larg
cultivată
în
filologia
anglo-saxonă
și
chiar
în
cea
romanică,
constând
în
listarea
cuvintelor,
însoțite
fiecare
de
un
microcontext
pertinent
pentru
înțelegerea
lor.
6.
(anton.)
neconcordanță.
concordat
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. concordat, lat. concordatum)
1.
tratat,
convenție
între
un
stat
și
papă.
2.
înțelegere
între
un
comerciant
debitor
și
creditorii
săi,
privind
modul
și
termenele
de
stingere
a
datoriilor.
concordatar, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. concordataire)
1.
adj.
referitor
la
un
concordat.
2.
s.
m.
f.
comerciant
falit
care
a
obținut
un
concordat
(2).
acord
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. accord, it. accordo)
1.
comunitate
de
vederi;
consens,
asentiment;
acceptare.
2.
a
cădea
de
~
=
a
se
învoi;
de
comun
~
=
a)
în
perfectă
înțelegere;
b)
în
unanimitate.
3.
înțelegere
privitoare
la
relațiile
de
colaborare
și
de
cooperare
între
state,
partide
politice,
organizații.
4.
formă
de
retribuție
a
muncii
prestate.
5.
~
global
=
formă
de
organizare
și
de
retribuire
a
muncii
prin
care
se
leagă
mărimea
veniturilor
personale
cu
cantitatea,
calitatea
și
importanța
muncii
prestate.
6.
concordanță
în
număr,
gen,
caz,
persoană
între
care
există
raporturi
sintactice.
7.
(fiz.)
egalitate
a
frecvențelor
de
oscilație
a
două
sau
mai
multe
aparate,
sisteme
etc.;
sintonie.
8.
(muz.)
reunire
a
cel
puțin
trei
sunete,
formând
o
armonie;
disciplină
care
studiază
legile
de
bază
ale
suprapunerii
sunetelor
muzicale.
acordabil, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. accordable)
1.
care
poate
fi
în
concordanță
cu
altceva.
2.
(despre
instrumente
muzicale)
care
poate
fi
acordat.
3.
(antonim)
inacordabil.
acronie
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (acron/ic/ + -ie)
1.
lipsă
de
concordanță
între
timpul
real
al
evenimentelor
și
cronologia
ideală
a
narării
lor.
anacolut
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. anacoluthe)
1.
greșeală
de
gramatică
constând
în
întreruperea
construcției
sintactice,
în
frază,
cauzată
de
neconcordanța
dintre
planul
logic
și
cel
gramatical
al
enunțului.
antinomic, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. antinomique)
1.
referitor
la
antinomie.
2.
care
creează
o
antinomie,
o
opoziție,
uneori
o
contradicție.
3.
(antonim)
concordant.
aristotelian, -ă
Parte de vorbire:
I. adj., II. s.m.f.
Etimologie: (engl. aristotelian)
1.
I.
care
este
în
concordanță
cu
aristotelismul,
sistemul
filozofic
al
lui
Aristotel;
aristotelic,
aristotelician.
2.
II.
adept
al
aristotelismului;
susținător
al
doctrinei
lui
Aristotel;
aristotelician.