poligon

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. polygone, germ. Polygon)

1. suprafață plană mărginită de mai multe segmente de linii drepte (laturi).
2. (fiz.) regula ~ului = regulă potrivit căreia suma mai multor vectori este vectorul care închide conturul poligonal din așezarea cap la cap a acestora.
3. porțiune de instrucție cu arme de foc.
4. teren de tir.
5. teren special pentru învățarea conducerii autovehiculelor.
6. suprafață plană pe care se realizează, în condiții de șantier, elemente de beton armat prefabricat.

poligonacee

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. polygonacées)

1. (bot.) familie de plante fanerogame dicotiledonate apetale, din care fac parte măcrișul, spanacul, troscotul; plantă care face parte din această familie; (rar) poligonee.

poligonal

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT polygonalis; polygonius; polygonus
2. FR polygone; polygonal
3. EN polygonal
4. DE polygonal; vieleckig
5. RU полиrонaльный
6. HU sokszögű

poligonal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. polygonal)

1. în formă de poligon.

poligonometrie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. polygonométrie)

1. capitol al geometriei aplicate care se ocupă cu studiul poligoanelor.
2. tehnică de ridicare topografică, prin rețele de poligoane închise; poligonație.

poligonție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. polygonation)

1. poligonometrie (2).

apotemă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. apothème)

1. segment de dreaptă care unește centrul unui poligon regulat cu mijlocul oricăreia dintre laturi; înălțime a feței laterale a unei piramide regulate.

bazaltic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. basaltique)

1. care este format în întregime sau parțial din bazalt.
2. care se referă la sau care amintește de bazalt.
3. organe ~e = formațiuni vulcanice, sub formă de prisme poligonale (predominant hexagonale), care se formează prin fracturarea progresivă a rocii în timpul răcirii relativ lente a bazaltului.

bază

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. base, /9/ rus. baza)

1. parte inferioară a unui corp, edificiu etc.; temelie, fundament.
2. distanță între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare radiofonică.
3. electrod corespunzător zonei dintre două joncțiuni ale unui tranzistor.
4. (mat.) număr real, pozitiv și diferit de 1, la care se face logaritmarea.
5. ~ a puterii (unui număr) = număr care se ridică la puterea indicată de exponent.
6. latură a unui poligon sau față a unui poliedru, în poziția cea mai de jos.
7. element fundamental, esențial a ceva (cuvânt, combinație chimică etc.).
8. de ~ = principal, fundamental; a pune ~ ele = a întemeia, a înființa.
9. totalitatea relațiilor de producție dintr-o etapă determinată a dezvoltării sociale, economice, pe care se înalță suprastructura corespunzătoare.
10. loc de concentrare a unor oameni, trupe, mijloace materiale etc. pentru o activitate determinată.
11. ~ militară = zonă special amenajată și dotată cu instalații, în care sunt concentrate unități, mijloace și materiale de luptă.
12. ~ sportivă = teren special amenajat și dotat pentru practicarea diferitelor sporturi.
13. substanță chimică cu gust leșietic, care albăstrește hârtia de turnesol și care, în combinație cu un acid, formează o sare; substanță care poate fixa protonii eliberați de un acid.

decagon

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. décagone)

1. (geometrie) figură geometrică plană care are zece unghiuri și zece laturi; poligon cu zece laturi.

diagonal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. diagonal, lat. diagonalis)

1. adj. ca o diagonală; oblic.
2. s. n. (text) împletitură de fire care prezintă în țesătură linii paralele oblice.
3. s. f. segment de dreaptă care unește două vârfuri opuse ale unui poligon sau ale unui poliedru.
4. în ~ = de-a curmezișul.
5. (mil.) curea purtată de-a curmezișul pieptului.
6. bară, grindă etc. pusă în curmeziș.
7. linie de cale ferată care întretaie oblic mai multe linii paralele ale unei stații.

dodecagon

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dodécagone)

1. poligon cu douăsprezece laturi.