comuta

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. commuter, lat. commutare)

1. a schimba legăturile unui circuit electric cu altele, a modifica succesiv conexiunile unor circuite.
2. a racorda un circuit electric la rețea.
3. a schimba o pedeapsă mai grea într-una mai ușoară.
4. a schimba anumite numere în cadrul operației de comutare (2).

comutabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. commutable)

1. care poate fi schimbat; (despre pedepse) care se poate comuta.

comutabilitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. commutabilité)

1. însușirea a ceea ce este comutabil.

comutare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (comuta)

1. acțiunea de a comuta; comutație.
2. (jur.) ~a pedepsei = înlocuire a unei pedepse mai grele printr-una mai ușoară.
3. (mat.) operație efectuată asupra unui șir de numere, al cărei rezultat nu depinde de ordinea în care se operează asupra diferitelor elemente ale șirului.
4. fenomenul elaborării unor reflexe condiționate diferite la unul și același stimul în funcție de schimbarea condițiilor mediului ambiant.
5. substituire a unui element lingvistic cu altele, pentru a verifica proprietățile lor respective (fonetice, morfologice, sintactice, semantice).

comutație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. commutation, lat. commutatio)

1. comutare; schimbare, mutație.
2. totalitatea operațiilor de conectare și deconectare a liniilor, efectuate în scopul realizării unei legături telefonice sau telegrafice.
3. trecere a unei secțiuni a înfășurării induse a rotorului unei mașini electrice cu colector dintr-o cale de curent într-alta în cursul rotirii rotorului.
4. figură de stil prin care sunt puse în opoziție două propoziții, astfel încât prin schimbarea ordinii cuvintelor să rezulte un sens contrar.

comutativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. commutatif)

1. care prezintă comutativitate.

comutativitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. commutativité)

1. (mat.) proprietate a unei operații de a fi independentă de ordinea elementelor cu care se operează.
2. particularitate a atenției, gândirii, percepției de a se deplasa de la o activitate la alta.
3. însușire a diverselor elemente ale limbii de a intra în aceleași construcții.

colector 2, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. collecteur)

1. adj. (despre vase, tuburi, bazine) care colectează fluide.
2. s. n. recipient, conductă pentru acumularea materialelor fluide, granulare sau pulverulente.
3. loc unde se adună matrițele din magazia unui linotip sau monotip pentru a forme un rând.
4. organ al rotorului unor mașini electrice cu rolul de a comuta legăturile dintre înfășurarea rotorului și circuitul exterior.
5. substanță organică, folosită ca reactiv la flotația mineralelor pentru a concentra particulele de minerale în spumă.
6. s. m. f. achizitor de mărfuri, de produse etc.

comuta

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. commuter, lat. commutare)

1. a schimba legăturile unui circuit electric cu altele, a modifica succesiv conexiunile unor circuite.
2. a racorda un circuit electric la rețea.
3. a schimba o pedeapsă mai grea într-una mai ușoară.
4. a schimba anumite numere în cadrul operației de comutare (2).

comutabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. commutable)

1. care poate fi schimbat; (despre pedepse) care se poate comuta.

comutabilitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. commutabilité)

1. însușirea a ceea ce este comutabil.

comutare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (comuta)

1. acțiunea de a comuta; comutație.
2. (jur.) ~a pedepsei = înlocuire a unei pedepse mai grele printr-una mai ușoară.
3. (mat.) operație efectuată asupra unui șir de numere, al cărei rezultat nu depinde de ordinea în care se operează asupra diferitelor elemente ale șirului.
4. fenomenul elaborării unor reflexe condiționate diferite la unul și același stimul în funcție de schimbarea condițiilor mediului ambiant.
5. substituire a unui element lingvistic cu altele, pentru a verifica proprietățile lor respective (fonetice, morfologice, sintactice, semantice).

comutativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. commutatif)

1. care prezintă comutativitate.