cretă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. creta)

1. carbonat de calciu natural, format din cochiliile unor animale marine foarte mici.
2. bucată din această materie, pentru scris pe o tablă neagră.

cretaceu, -ee

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. crétacé)

1. adj. (despre roci) de natura cretei.
2. (despre plante) care crește pe sol cretacic.
3. s. n. cretacic.

cretacic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (germ. Kretazisch)

1. (din) ultima perioadă a mezozoicului, care succedă jurasicului, cu depuneri masive de calcar; cretaceu (II).

cretan, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (după fr. crétois)

1. (locuitor) din Creta.
2. (s. f.) limbă vorbită în Creta antică.

cretic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. crétique, lat. creticus)

1. ritm ~ = ritm ternar, inversul amfibrahului, în care silaba de la mijloc este neaccentuată.

cretin, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. crétin)

1. (suferind) de cretinism.
2. stupid, imbecil, idiot.

ablacta

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (germ. ablaktieren, lat. ablactare)

1. intr. a înceta secreția de lapte matern.
2. tr. a înlocui treptat laptele matern cu alte alimente necesare sugarului; a înțărca.
3. (refl.; despre sugari) a refuza laptele matern.

ablactație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. ablactation, lat. ablactatio)

1. trecere treptată și progresivă de la alimentația exclusiv lactată a sugarului la o alimentație diversificată; ablactare.
2. încetare a secreției de lapte matern.

abstract, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (germ. abstrakt, lat. abstractus)

1. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real.
2. în ~ = pe bază de deducții logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înțeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducția abstractă și încifrarea imaginii; abstracționism.
3. s. n. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.
4. ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acțiunea acestuia.
5. categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale.

abstractizare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (abstractiza)

1. operație a gândirii constând în a degaja din mulțimea însușirilor și legăturilor fenomenelor și obiectelor pe cele fundamentale, esențiale, generale; abstracție.
2. trecere de la concret la abstract.
3. (antonim) concretizare.

abstracționism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abstractionnisme)

1. artă abstractă, care atinge sau caută un nivel de abstractizare.
2. (filosofie) tendința de a da abstracțiilor la fel de multă sau mai multă valoare decât realităților concrete.

acin

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr., lat. acinus)

1. mică formație anatomică în formă de fund de sac, într-un canal glandular excretor.