tranzit

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. transit, germ. Transit)

1. trecere de mărfuri sau de persoane printr-o țară străină; scutire de taxe vamale acordată de un stat unor mărfuri care trec prin teritoriul său în altă țară; tranzitare.
2. totalitatea mărfurilor care trec dintr-o țară în alta prin teritoriul unei alte țări.
3. bilet de ~ = autorizație scrisă privind scutirea de vamă a unor mărfuri care sunt în trecere prin țară; în ~ (despre călători, vagoane etc.) = în trecere.
4. trecere a unui tren printr-o stație sau printr-o gară fără alte opriri decât pentru cele strict necesare pentru încrucișări sau schimbări de direcție.
5. trecere a unui material organic printr-un organ.
6. (în telefonie și radiofonie) recepționare a unei convorbiri sau a unui mesaj și retransmitere a lui la un alt post.
7. trecere a unui astru prin fața discului altui astru.

tranzita

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. transiter)

1. tr. a transporta în tranzit.
2. intr. (despre trenuri, vagoane) a trece printr-o stație fără oprire.

tranziter

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. transitaire)

1. impiegat, agent care se ocupă de tranzitul mărfurilor.

tranziție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. transition, lat. transitio)

1. trecere de la o formă, de la o stare etc. la alta.
2. de ~ = tranzitoriu; provizoriu.
3. trecere (bruscă) a unui sistem fizic dintr-o stare în alta; transformare.
4. schimbare treptată a unei roci în alta.

tranzițional, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. transitionnel)

1. cu caracter de tranziție.
2. (chim.; despre elemente) la care electronul distinctiv ocupă un substrat aparținând unui strat electronic inferior.

tranzitiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. transitif, lat. transitivus)

1. (despre verbe) a cărui acțiune trece direct asupra unui obiect.
2. (log., mat.) relație ~ă = relație între elementele unei mulțimi, în care, atunci când se verifică pentru primul și al doilea, în consecință pentru al doilea și un al treilea element, se verifică și pentru primul și al treilea.

tranzitivitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. transitivité)

1. proprietate a unui verb, de a fi tranzitiv.
2. proprietate a unei relații de a fi tranzitivă (2).

absolut, -ă

Parte de vorbire:  adj., adv., s.  
Etimologie: (lat. absolutus, fr. absolu)

1. adj. care nu comportă nici o restricție, necondiționat.
2. total, complet, desăvârșit.
3. adevăr ~ = adevăr care reprezintă cunoașterea completă a realității; (fiz.) mișcare ~ă = deplasarea unui corp față de un sistem de referință fix; zero ~ = temperatura cea mai joasă posibilă (-273ºC).
4. (mat.; despre mărimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat.
5. valoare ~ă = valoare aritmetică a unui număr algebric, făcând abstracție de semnul său; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat.
6. s. n. principiu veșnic, imuabil, infinit, la baza universului.
7. ceea ce există în sine și prin sine.
8. adv. cu desăvârșire, exact.

aerofilatelist, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. aérophilatéliste)

1. cel care se ocupă cu aerofilatelia.
2. persoană care colecționează timbre destinate sau tranzitate de poșta aeriană (par avion).

amnezic, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. amnésique)

1. I. (med.) care se referă la amnezie; care este afectat de amnezie.
2. (med.) ictus ~ = sindrom neurologic care se caracterizează printr-o pierdere bruscă de memorie (această tulburare este reversibilă în câteva ore și este considerată benignă); amnezie globală tranzitorie.
3. II. persoană care a fost atinsă de amnezie.

antestepă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (după fr. avant-steppe)

1. zonă de tranziție între pădure și stepă; silvostepă.

aplacentare

Parte de vorbire:  s.n. pl.  
Etimologie: (fr. aplacentaires)

1. (zool.) grup de mamifere inferioare lipsite de placentă (astfel de mamifere se dezvoltă într-un ou); metateriene.
2. (NOTĂ) la metateriene (marsupiale) este prezentă o placentă, dar tranzitoriu, iar fătul își finalizează dezvoltarea într-o pungă marsupială.

contramarcă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. contremarque)

1. parte a unui bilet de spectacol care îi rămâne spectatorului.
2. (p. ext.) semn distinctiv remis la o escală călătorilor în tranzit.
3. bilet justificativ remis fiecărei persoane care participă la o călătorie în grup pentru a-i permite accesul în mijlocul de transport.