particulă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. particule, lat. particula)

1. părticică de materie; corpuscul, microobiect.
2. (fiz.) ~ elementară = particulă constitutivă a materiei, care prezintă atât caracteristici corpusculare, cât și ondulatorii, comportându-se ca o entitate cu însușiri specifice.
3. element lexical și morfologic invariabil, care se atașează la sfârșitul unui cuvânt sau al unei forme flexionare.

antiparticulă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. antiparticule)

1. particulă elementară, cu proprietăți opuse celor care caracterizează atomii elementelor chimice.

cvasiparticulă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. quasiparticle)

1. (fiz.) particulă a cărei dimensiune atinge o zecime de micron.

microparticulă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. microparticule)

1. particulă materială foarte mică; particulă elementară.

particular, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. particularis, germ. partikular, /III/ Partikular)

1. adj. care aparține numai anumitor persoane sau lucruri.
2. în ~ = în mod deosebit, în special.
3. care constituie proprietatea individuală a cuiva.
4. cu caracter individual; caracteristic, specific.
5. (log.; despre judecăți) în care predicatul se referă numai la o parte din sfera subiectului.
6. cu caracter neoficial; privat; (despre lecții) predat elevilor în afara orelor oficiale de școală.
7. s. n. categorie filozofică, verigă intermediară între singular și general.
8. s. m. persoană care nu deține o funcție oficială; (p. ext.) persoană considerată ca individ în raport cu statul.

particularism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. particularisme)

1. caracter intim, specific.
2. interes particular, personal.
3. atitudine a unei populații, a unui grup social, a unei regiuni sau chiar a unui individ de a-și păstra caracteristicile particulare, originale, autonomia, în raport cu ansamblul din care face parte.

particularist, -ă (1)

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. particulariste)

1. I. referitor la particularism, propriu particularismului.
2. II. adept al particularismului (poziția unui grup etnic, comunități etc. care dorește să-și păstreze trăsăturile particulare, distinctive).

adaptare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (vb. adapta, lat. adaptatio)

1. acțiunea de a (se) adapta; adaptație.
2. deprindere cu noi condiții (de viață, de muncă etc.); acomodare.
3. modificare a unei opere pentru a trece dintr-un gen în altul; transpunere în formă scenică, radiofonică sau cinematografică a unei opere literare.
4. (bot.) modificările morfologice și fiziologice ale plantei pentru a face față condițiilor de mediu schimbat.
5. ~ la utilizator = adaptarea echipamentelor produse în serie la cerințele specifice ale unui utilizator; particularizare, personalizare.
6. (antonime) inadaptare, neadaptare.

africanism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. africanisme)

1. particularitate a limbajului francez vorbit în Africa.

alfa 1

Parte de vorbire:  s.m. inv.  
Etimologie: (fr., gr. alpha)

1. prima literă a alfabetului grecesc (α, Α), corespunzând sunetului a.
2. ~ și omega = începutul și sfârșitul.
3. (fiz.) particulă ~ = particulă din doi protoni și doi neutroni; radiație ~ = radiație din particule alfa.

anagogie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. anagogie)

1. elevația sufletului către lucrurile divine.
2. interpretare spirituală și mistică a Scripturilor.
3. interpretare a Scripturii, care se ridică de la sensul literar al textului la cel alegoric și spiritual.
4. figură de retorică prin care se trece de la particular la general.

anecdotă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anecdote, gr. anekdota)

1. fapt puțin cunoscut din viața particulară a unei personalități.
2. scurtă povestire hazlie, spirituală, cu un sfârșit deosebit, neașteptat.

anihilare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (anihila)

1. acțiunea de a anihila.
2. (fiz.) proces prin care o particulă și o antiparticulă interacționează, transformându-se într-o particulă de altă natură.