subiectiv, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (lat. subiectivus, fr. subjectif)

1. (fil.) care are loc în conștiință, care aparține subiectului.
2. subiectivist.
3. care are un caracter personal, părtinitor, lipsit de obiectivitate.
4. propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcția de subiect al regentei.

subiectiva

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. subjectiver)

1. a înfățișa, a prezenta (ceva) în felul său personal; a da un caracter personal.

subiectivism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. subjectivisme)

1. concepție filozofică idealistă care neagă existența lumii obiective, reducând realitatea la conștiință, la subiect.
2. (în teoria și practica socială) tendință de a ignora sau subaprecia rolul factorilor obiectivi ai dezvoltării, de a sustrage activitatea subiectului de sub determinismul lor.
3. atitudine personală, părtinitoare față de cineva sau ceva.

subiectivist, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. subjectiviste)

1. adj. care are tendințe de subiectivism; referitor la subiectivism; subiectiv.
2. (arte) cu caracter personal.
3. s.m.f. adept al subiectivismului.

subiectivitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. subjectivité)

1. atitudine subiectivă, părtinitoare față de cineva sau de ceva; subiectivism.
2. (filosofie) însușirea de a fi subiectiv; totalitatea fenomenelor psihice; tot ceea ce aparține subiectului.
3. [în opoziție cu obiectivitate] calitate (inconștientă sau interioară) dată de ceea ce aparține doar subiectului gânditor.
4. (lingvistică) prezența subiectului vorbitor în discursul său.

anoetic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (cf. gr. noetikos, gânditor)

1. (fil.) referitor la senzații și percepții, la trăiri subiective, individuale, la stări afective.

autohipnotic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (auto1- + hipnotic)

1. (despre procedee, tehnici) cu rol hipnotic, utilizat de subiecți individual și independent.

competență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. compétence, lat. competentia)

1. capacitate a cuiva de a se pronunța asupra unei probleme, de a face ceva.
2. aptitudine, calitate a unei autorități, a unui funcționar de a exercita anumite atribuții.
3. a fi de ~a cuiva = a intra în atribuțiile cuiva; a-și declina ~a = a se declara fără autoritate, fără pregătirea necesară sau legală pentru a soluționa un litigiu.
4. știința lingvistică implicită, interiorizată de subiecții vorbitori ai unei limbi.
5. particularitate a unui agent morfogenetic de a deplasa elementele unei roci.
6. (biol.) capacitate a celulelor de a reacționa la semnale de dezvoltare.

convicțiune

Parte de vorbire:  s.f. (înv.)  
Etimologie: (fr. conviction, lat. convictio)

1. efect pe care o dovadă evidentă o produce în minte, certitudinea pe care o are cineva despre adevărul unui fapt, al unui principiu; convingere.
2. (justiție) piesă de ~ = obiect depus în instanță pentru a fi prezentat împotriva învinuitului.
3. ~ intimă = (justiție) metodă de judecată care ține cont de toate elementele, inclusiv cele subiective, pe lângă probele materiale; (prin ext.) certitudine care nu este neapărat confirmată de fapte.
4. (var.) convicție.

dermografism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. dermographisme)

1. (med.) reacție specială a pielii anumitor subiecți care se înroșește, se umflă și capătă un aspect urticat, la o zgâriere sau apăsare ușoară; dermografie, urticarie factice.

evoluție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. évolution, lat. evolutio)

1. formă de dezvoltare care presupune acumulări cantitative treptate, obiective și subiective, în viața socială și care pot duce la schimbări radicale, calitative, la revoluție.
2. teoria ~i emergente = teorie idealistă și metafizică cu privire la procesul dezvoltării, potrivit căreia apariția noilor calități este absolut spontană și imprevizibilă.
3. dezvoltare în timp a unui fenomen sau proces, a unui eveniment, a unei ființe etc.
4. desfășurare, curs.
5. mișcare largă (circulară); mișcare de ansamblu executată de o trupă, de o navă, un avion etc.