stoic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. stoïque, lat. stoicus)

1. adj. referitor la stoicism.
2. școală ~ă = școală filozofică întemeiată de Zenon în sec. IV a. Chr. în Grecia antică, care conținea elemente materialiste în concepția despre natură și în teoria cunoașterii, dar care în domeniul eticii se menținea pe poziții idealiste, propovăduind supunerea față de soartă.
3. ferm, neclintit.
4. s. m. f. adept al stoicismului.
5. om cu multă tărie sufletească.

STOICHIO-

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (fr. stoichio-, cf. gr. stoikheion)

1. „corp, element”.

STOICHIO-, STECHIO-, STOECHIO-

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (gr. stoikheion „element”)

1. „corp, element”.

stoichiologie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. stoichiologie)

1. disciplină care studiază raporturile dintre volumele și greutățile corpurilor.

stoichiometric, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. stoichiométrique)

1. referitor la stoichiometrie.
2. calcul ~ = calcul pentru stabilirea echivalentului chimic al unui element dintr-o reacție, cunoscându-se cel al altui element din acea reacție.

stoichiometrie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. stoichiométrie)

1. parte a chimiei care se ocupă cu studiul raporturilor cantitative dintre substanțele care intră în compoziția elementelor.

apatie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. apathie, lat. apathia, gr. apatheia)

1. absență de energie; lipsă de inițiativă; lipsă de interes, indiferență; atitudine pasivă față de tot ce e în jur; indolență, inerție.
2. starea unui suflet care nu reacționează la nicio emoție; impasibilitate.
3. (fil.; la stoici) stare de eliberare deplină a sufletului de orice pasiuni.

apocatastază

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. apocatastase, gr. apokatastasis)

1. readucere la un stadiu anterior.
2. (la stoici și unii mistici) reconstituire a unor situații inițiale de proveniență originară.

cazuistică

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. casuistique)

1. parte a moralei stoice, talmudice, scolastice și iezuite care încerca să rezolve cazurile de conștiință, dându-le interpretări meșteșugite.
2. (peior.) justificare a unor practici imorale prin subtilități logice; (prin ext.) ingeniozitate, abilitate (în argumentarea unor teze îndoielnice).
3. sistem de investigații, analize și practici având la bază cazuri particulare, individuale.
4. (med.) ansamblu de cazuri de boală de un anumit profil, studiate și tratate.

epicurian, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. épicurien)

1. I. care se referă la doctrina filozofică a lui Epicur (sau epicurism); care ține de doctrina lui Epicur (sau epicurism); epicureic, epicureu.
2. care se dedică plăcerilor mesei, plăcerilor carnale; care se caracterizează prin căutarea plăcerilor.
3. care invită la plăceri.
4. școală ~ă = curent filosofic al cărui obiectiv principal este atingerea fericirii prin satisfacerea doar a dorințelor „naturale și necesare”; epicurism.
5. II. adept al epicurismului; epicureic, epicureu.
6. (fam.) om înclinat spre plăceri; senzual.
7. (antonime) jansenist, stoic.

filozofie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. philosophie, gr. philosophia)

1. concepție generală despre lume și viață, formă a conștiinței sociale, constituind un sistem coerent de noțiuni și idei care reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale.
2. ~ lingvistică = teorie neopozitivistă care reduce obiectul filozofiei la termenii limbajului.
3. totalitatea principiilor metodologice care stau la baza unui anumit domeniu al științei.
4. ~ culturii = disciplină teoretică relativ autonomă, care se preocupă de definirea genetică, structurală și funcțională a fenomenului culturii.
5. comportare, fel de a reacționa al cuiva în fața unor lovituri, nenorociri etc.; fel de a privi lumea și viața; înțelepciune, stoicism.
6. (fam.) problemă greu de rezolvat.
7. sistem filozofic aparținând unei persoane, școli sau epoci.

hedonist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. hédoniste)

1. I. care se referă la hedonism, la căutarea plăcerii; hedonistic.
2. care dă plăcere, impresii plăcute; hedonistic.
3. II. adept al hedonismului.
4. (antonime) stoic, (înv.) stoician.