secund, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. second, lat. secundus)

1. adj. imediat după primul.
2. num. ord. al doilea.
3. s. m. ofițer de navă care ajută sau înlocuiește pe comandant.
4. persoană care ajută pe o alta în muncă, în afaceri.
5. (arbitru) ~ = (volei, baschet, hochei etc.) arbitru care secondează pe arbitrul principal în conducerea unei competiții.
6. (box) tehnician (antrenor) care își asistă elevul la colțul ringului în timpul meciului.
7. s. n. vocea a doua care acompaniază o voce primă.
8. titlu interior al cărților și broșurilor.
9. s. f. tiparul de pe a doua față a unei coli de tipar.

secunda

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. seconder, lat. secundare)

1. a ajuta, a sprijini, a însoți pe cineva în acțiunile sale etc.
2. (muz.) a acompania.

secundă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. seconde, germ. Sekunde)

1. unitate de măsură a timpului, a 60-a parte dintr-un minut; timp foarte scurt; moment, clipă.
2. unitate de măsură pentru unghiuri, submultiplu al minutului.
3. (muz.) interval între două trepte alăturate ale gamei diatonice; treapta a doua de la o treaptă dată.
4. a doua poziție de apărare la scrimă.

secundant, -ă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Sekundant, lat. secundans)

1. cel care secundează pe cineva.
2. martor la un duel sau harachiri.
3. ajutător al unui participant în anumite întreceri sportive.
4. sportiv, echipă care într-o cursă (ciclism, alergări, canotaj) urmărește îndeaproape adversarul din față.

secundar

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (secund + -ar)

1. acul ceasornicului care arată secundele.

secundar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. secondaire, lat. secundarius)

1. adj. în al doilea rând ca importanță, interes etc.; accesoriu.
2. învățământ ~ = formă de învățământ de al doilea grad, care urmează celui primar; liceal, mediu; (ec.) sector ~ = ansamblu de activități economice în care materiile prime sunt transformate în produse industriale sau bunuri de consum; medic ~ = medic care, în urma unui concurs, este admis să se specializeze într-o clinică; fenomen ~ = fenomen puțin important care apare în cursul unei boli.
3. (psih.) cu reacții lente, durabile și profunde.
4. care urmează după primul.
5. era ~ă = mezozoic; propoziție ~ă = propoziție subordonată.

accesoriu, -ie

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. accessoire, lat. accessorius)

1. adj. care însoțește un element principal, dependent de acesta; secundar, neesențial.
2. adj., s.n. (obiect, piesă, dispozitiv) anex.

accidental, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. accidentel)

1. întâmplător, fortuit.
2. secundar, neesențial.
3. (bot.) care se dezvoltă întâmplător (muguri, ramuri, rădăcini).

acolit, -ă

Parte de vorbire:  I. s.m.f., II. s.m.  
Etimologie: (fr. acolyte, lat. acolythus, gr. akolythos)

1. I. persoană care urmează îndeaproape ideile cuiva.
2. persoană care ajută pe cineva într-o acțiune (reprobabilă); complice.
3. II. ajutor al preotului în cultul catolic.
4. divinitate secundară care însoțește o divinitate principală.

aderență

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. adhérence, lat. adhaerentia)

1. legătură, lipire.
2. bridă.
3. (fiz.) forță care menține alăturate două corpuri în contact.
4. (constr.) fenomen de legătură între beton și oțel.
5. (metal.) fenomen de prindere pe suprafața pieselor turnate a unor cruste, care provoacă defecte.
6. aderare, solidarizare conștientă.
7. (bot.) concreștere intimă și secundară, necongenitală, a organelor similare învecinate, obișnuit separate (frunze, petale, antere).

aditiv, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.n.  
Etimologie: (fr. additif, lat. additivus „care se adaugă la”)

1. I. care este adăugat, care se adaugă, care se adiționează, care completează.
2. (mat.) referitor la operația de adunare; care provine dintr-o adunare.
3. (fizică) (despre o proprietate, un efect) exprimat printr-o mărime fizică ale cărei valori se însumează algebric.
4. II. lucru adăugat, completare, supliment.
5. (industrie) constituent secundar, substanță care, adăugată unor produse, le ameliorează unele proprietăți.
6. (industria alimentară) produs destinat să modifice gustul sau parfumul, să prelungească conservarea.
7. (petrochimie) denumire generică pentru diferitele produse care sunt încorporate în benzină pentru a o face mai puțin detonantă; în uleiuri pentru a le îmbunătăți calitățile de lubrifiere, rezistența la oxidare, punctul de îngheț sau indicele de vâscozitate; în bitumuri pentru emulsionare.

alburn

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (it. alburno, lat. alburnum)

1. strat lemnos situat între scoarța unui arbore și inima lui.
2. totalitatea inelelor anuale externe, de culoare mai deschisă, ale lemnului secundar al arborilor cu lemnul tare.