OK
X
cauza
Parte de vorbire:
vb.
Etimologie: (fr. causer, lat. causari)
1.
a
pricinui,
a
produce,
a
determina.
cauză
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (lat., it. causa, după fr. cause)
1.
ceea
ce
determină
apariția
unui
fenomen,
a
unei
întâmplări;
fenomen
care
provoacă,
în
anumite
condiții,
apariția
altui
fenomen.
2.
problemă
socială
de
mare
importanță,
care
preocupă
o
colectivitate
largă
de
oameni.
3.
în
cunoștință
de
~
=
cunoscând
bine
problema
despre
care
este
vorba;
a
face
~
comună
=
a
lupta
împreună
(cu
alții)
pentru
aceeași
cauză.
4.
motiv,
rațiune.
5.
(jur.)
pricină,
proces.
6.
a
avea
câștig
de
~
=
a
câștiga.
cauzal, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. causal, lat. causalis)
1.
de
cauză,
referitor
la
cauză.
2.
propoziție
~ă
(și
s.
f.)
=
propoziție
circumstanțială
care
arată
săvârșirea
acțiunii
din
regentă;
conjucție
~ă
=
conjuncție
care
introduce
o
propoziție
cauzală.
3.
(log.)
implicație
~ă
=
implicație
care
exprimă
relația
cauzală
în
propozițiile
condiționale.
cauzalgie
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. causalgie)
1.
hiperestezie
cu
senzație
de
arsură,
care
însoțește
uneori
rănile
la
nervi.
2.
(var.)
causalgie.
cauzalism
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. causalisme)
1.
concepție
filozofică
fundată
pe
cauzalitate.
cauzalist, -ă
Parte de vorbire:
I. adj., II. s.m.f.
Etimologie: (fr. causaliste)
1.
I.
referitor
la
cauzalism,
doctrină
conform
căreia
știința
caută
cauze
și
nu
doar
antecedente.
2.
se
spune
despre
o
persoană
care
susține
cauzalismul.
3.
II.
adept
al
cauzalismului,
persoană
pentru
care
cea
mai
importantă
relație
în
analiza
fenomenelor
este
cea
de
cauză
și
efect.
cauzalitate
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. causalité)
1.
interacțiunea
dintre
cauză
și
efect,
una
dintre
principalele
forme
ale
conexiunii
universale
a
fenomenelor.
cauzat; provocat
Parte de vorbire:
Traducere
Etimologie:
1.
LAT
effectus;
evocatus
2.
FR
causé
par;
provoqué
par
3.
EN
caused
by;
is
(actually)
due
to;
engendered
by
4.
DE
Effekt;
Wirkung
5.
RU
вызывaемый;
обуслaвливaемый
6.
HU
okozott,
előidézett
abandon
Parte de vorbire:
s.n.
Etimologie: (fr. abandon)
1.
acțiunea
de
a
rupe
legătura
care
atașa
o
persoană
de
un
lucru
sau
de
o
altă
persoană.
2.
acțiunea
de
a
înceta
de
a
se
ocupa
de
ceva
sau
de
cineva.
3.
actul
de
renunțare
la
o
calitate,
un
loc
de
muncă
sau
o
funcție.
4.
părăsire
a
unei
nave
aflate
în
pericol
de
scufundare.
5.
părăsire
a
unui
bun
sau
renunțare
la
un
drept.
6.
renunțare
la
o
cauză,
credință
etc.
7.
cedare
(la
o
stare,
un
sentiment).
8.
(drept)
actul
prin
care
un
debitor
abandonează
toate
bunurile
sale
creditorilor
săi,
pentru
a
se
proteja
de
urmărirea
lor.
9.
(sport)
retragere
dintr-o
competiție.
10.
~
familial
=
părăsire
a
copiilor,
a
familiei.
abdica
Parte de vorbire:
vb. intr.
Etimologie: (fr. abdiquer, lat. abdicare)
1.
a
renunța
la
puterea
pe
care
o
exercită;
a
demisiona
din
funcție.
2.
a
abandona
puterea
suverană;
a
renunța
la
tron,
la
un
drept.
3.
(fig.)
a
renunța
la
ceva,
a
se
resemna.
4.
a
renunța
la
o
activitate
din
cauza
greutăților
întâmpinate.
ablativ
Parte de vorbire:
s.n.
Etimologie: (lat. ablativus, fr. ablatif)
1.
caz
al
declinării,
specific
anumitor
limbi,
care
exprimă
punctul
de
plecare,
instrumentul,
asocierea,
cauza
etc.
2.
~
absolut
=
construcție
sintactică
în
latină
sau
greacă
cu
rol
de
propoziție
circumstanțială,
dintr-un
substantiv
(sau
pronume)
și
un
participiu
în
ablativ.
ablațiune
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. ablation, lat. ablatio)
1.
îndepărtare
chirurgicală
din
corpul
uman
(o
tumoare,
un
calcul,
un
organ
bolnav);
exereză,
extirpare.
2.
transportare
a
materialelor
rezultate
din
dezagregarea
rocilor.
3.
reducere
a
masei
unui
ghețar
sau
a
zăpezii
prin
topire
și
evaporare.
4.
fenomen
fizic
în
urma
căruia
un
meteorit,
satelit
etc.,
pierde
din
substanță
din
cauza
încălzirii
sale
până
la
incandescență.
abnegație
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. abnégation, lat. abnegatio)
1.
devotament
dus
până
la
sacrificiu;
abnegare.
2.
devotament
până
la
jertfire
de
sine
față
de
o
cauză
sau
de
o
persoană.
3.
sacrificiu
voluntar;
renunțare
voluntară
la
ceva
scump;
abandonare,
renunțare.
absorbție
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. absorption, lat. absorptio)
1.
încorporare
a
unei
substanțe
oarecare
de
către
un
corp
lichid
sau
solid,
de
către
celule,
țesuturi
sau
organe.
2.
mișcare
a
intensității
unei
radiații
care
trece
printr-un
corp,
din
cauza
pierderii
de
energie.
3.
încrucișare
a
unei
rase
perfecționate
cu
una
neameliorată.
4.
(ec.)
fuziune
de
întreprinderi
sau
de
societăți
în
beneficiul
uneia
dintre
ele.
5.
(jur.)
drept
al
unei
instanțe
superioare
de
a
lua
din
competența
instanțelor
inferioare
o
cauză
în
curs
de
judecare.
6.
absorbire.
7.
extragere,
aspirare.